Odată cu razele soarelui, am adormit mai adânc şi cu şi mai multă poftă. Puteam dormi, în sfârşit, fără nici o grijă! Mai târziu, când am realizat că eram ultima la cafea, o uşurare aşteptată cu nerăbdare a făcut să părăsesc cortul cu mare voie bună: lumina soarelui garanta lipsa oricărui gând de urs, din vecinătatea mea imediată!
Cafeaua? Minunată! O vreme răcoroasă, dar cu câteva raze de soare ce străbăteau din când în când, ajungând până la noi, să ne mai încălzească. Să tot priveşti, să respiri, să nu gândeşti… Nu prea mult! Că uite, băieţii, plecaţi după apă, se întorc şi, îngrijoraţi, declară:
“Mutăm corturile!”
Sătulă până-n gât de decizii luate fără a avea habar de ele, m-am zburlit instantaneu:
“Poftim?!”
“Le punem pe partea cealaltă!”
Partea cealaltă, era… vizavi. Mai departe de pădure, “peste drum“, cu spatele la gard şi cu faţa spre pcopaci…
“De ce?! Îmi place aici!”
“Pentru că azi-noapte ursul a rupt un cort! Iar acolo, nu vine NICIODATĂ!”
Normal că n-am crezut, doar nu aud de corturi rupte de urşi în fiecare zi! A trebuit, deci, să mi se arate. La mică depărtare de noi, în dreapta, puţin mai în pădure, erau câteva corturi. Unul dintre ele, era sfâşiat de sus până jos, în spate. Ambele foi, pe mijloc, de sus până jos! N-am mai avut cum să nu cred…
În afară de un impuls teribil de a urla : ”Vreau acasă!” n-aveam prea multe idei…

Continuare/Continuer >>>

pe

„O mână de cuvinte”