18 iulie 2015
Ora 7.30
Drumul Naţional nr. 1 curge vijelios pe sub roţile autoturismului. O întârziere este de neconceput, abia aştept să descopăr acest loc despre care am auzit atâtea, numai mie mi-a rămas (până acum!) necunoscut. Ne îndreptăm spre un adevărat tărâm al făgăduinţei, dacă măcar un sfert din ce se povesteşte este adevărat! Aici „Pumele” zburdă libere iar „Spartanul” dă fericit din coadă, bucuros de oaspeţi!
Dau şu eu repede din picioare apăsând acceleraţia de mai e doar puţin să rup pedala şi casc ochii după avioane să prind orice decolare ori aterizare. Fiţi fără grijă, nu am carnet de conducere! Nu, nici nu sunt la volan!
Of, sigur cine a făcut DN-ul nu ştia ce face! Cum să nu laşi tu ieşire spre Baza 90?! Mergem spre Bucureşti, întoarcem… Bucăţica asta e mai lungă decât drumul făcut până aici! Strâng din dinţi şi gândul ţipă: răbdare, răbdare! Nu mai am, s-a epuizat pe drum!
Gata! Zbor din maşină şi aterizez în faţa porţii: Ura! Te-am descoperit, în sfârşit!
Baza militară este „vecină” cu aeroportul. Aici zburătoare militare, dincolo zbor civil. Motoare în plin… O secundă închid ochii şi respir: ce sunet! Ce vuiet! Sunt în culmea bucuriei. Pe care… Mi-o zăpăceşte o voce care îmi strigă să mă grabesc… Da, da! Mă grăbesc imediat ce-mi revin!
Şi cum să-mi revin când de pe Otopeni se decolează şi se aterizează de două ori pe minut?! În câteva minute mă voi putea concentra pe ce se întâmplă, îmi spun şi încerc să ţin pasul.
Trecem de poartă… Respir iute adânc, cu ochii la uriaşul hangar pe care îl salut cu un zâmbet larg
şi mă reped spre gard, cât mai aproape de avioanele militare aliniate disciplinat şi, respectiv, de pista civilă.
Cand nu poti fi ca ceilalţi… Se vede!
Continuarea pe „O mână de cuvinte”: Cer senin la Baza 90 Transport Aerian Otopeni