Când lumea ta devine alta, dintr-o dată…

Spitalul Obstetrica Ginecologie Ploiesti

Spitalul de Obstetrica-Ginecologie Ploiesti

Eu am plecat. Am ieșit în această lume care a luat-o brusc razna, de care mă izolasem, parțial de bunăvoie, cu doar câteva zile în urmă… Ei… Au rămas. Ei, personalul unui spital in așteptare… În așteptarea a nu se știe încă exact ce…
Oameni. Oameni minunați, pregătiți pentru a salva, pregătiți pentru a îngriji, pregătiți pentru orice, dar, oare, pregătiți suficient pentru ce trăim, cu toții, astăzi?!
Nimeni nu știe, dar, cu siguranță, vor face tot ce pot și tot ce știu, ca să fie bine. Așa cum i-am văzut făcând clipă de clipă.
Nu am stat mult, dar a fost intens.
Era programat, doar situația globală a fost neprevăzutul.
Mi-a fost frica, recunosc. Mi-a fost frică de trei zile: înainte, ziua operației și de ziua de… după.

Nu știam ce și cum va fi, nu știam nimic, deși m-am informat pe toate căile posibile: internet, prieteni, imaginație. Imi era frică de acea internare, cică „de bunăvoie”… Aiurea! Cine intră, frate, în spital… de bunăvoie?! Nicăieri nu e mai bine ca acasă! Cel mai bine e la aer, la soare, pe aerodrom, pe mare, la munte cu prietenii, la o prajitură, la serviciu! Acolo mergi de bunăvoie! Nicicum spre sala de operație, unde te așteaptă, în loc de suc, un bisturiu!
Dar… Viața a luat-o razna, normalitatea s-a răsturnat și a încremenit, când am aflat că nu am alternative, singura alegere nefiind DACĂ, ci doar… CÂND.

Partea bună era că altfel… eram perfect sănătoasă! Bine, perfect… La fel ca întotdeauna. Doar o defecțiune ce se impunea reparată, ca să nu îmi pun brusc și posibil viața în mare pericol.

Să o luăm sistematic… Nu e ACUM, nu e MÂINE, ci… Când doresc, dar cât mai repede posibil. Păi… Vacanța în aprilie, evenimentele încep în mai, anul se încheie în iunie… Aprilie-mai sună cel mai bine! Partea plină a paharului: nu merg cu ambulanța, ci pe picioarele mele, deci am tot timpul să mă obișnuiesc cu ideea (a se citi să-mi bag mințile în cap și să nu fac figuri, că și așa nu prea știu figuri la capitolul ăsta), să anunț un concediu medical și să mă pregătesc. Deci… Bagajul! Papuci, pijamale, trusa, să facem lista! Normal că n-am nimic din toate astea! Halat?! Eu?! Ce mai e și ăla?! Hai, bine că am totuși șosete… O să fie cald în aprilie, că nu degeaba prefer perioada asta…

Pas cu pas… Fiecare articol apare în dulap. Dar nu pare foarte șmecher aprilie… Până atunci se poate întâmpla orice, iar eu sigur nu vreau să ajung la spital cu SMURD-ul! Mă chircesc bine în mine și trag concluzia: nu e bine! Sunt eu în stare de funcționare perfectă, dar… Până când? Totul se poate precipita într-o secundă – risc, sau încerc să evit asta?

Decid că nu e cazul să merg până acolo… Să fie, deci… Mijlocul lui martie! Dacă totul avea să fie în regulă până atunci!

Decizia odată luată, pregătirile sunt în toi. Am chef de orice, mă simt mai în formă ca în urmă cu trei luni. „Trusoul” se îngroașă și el. Să controlăm și inima, face parte din procedură… Pare OK. Psihic… Nu reușesc. Sunt sănătoasă, ce caut eu în spital?! De ce e nevoie să te operezi, dacă ești apt și sănătos?! Îmi răspund singură… Ca să nu intri în spital pe targă… Până la mijlocul lui martie se poate întâmpla absolut orice… Până la urmă, sunt adeptă convinsă a cezarianei la cerere, ce fac atâtea fițe?! Cam tot pe acolo, doar că lipsește… Marele bonus!

Ce fac eu cinci zile în spital?! Nu am stare nici două ore în asistență, la vreun examen, cum să rezist între patru pereți, atâta?! Sigur o să înnebunesc! Și unde mai pui că sunt turbată și de frică! Cum e să te operezi? De la trei ani nu am mai trecut prin așa ceva și nici nu îmi amintesc mare lucru; ce e înainte, ce se întâmplă, când se întâmplă, ce e… după?! Trei zile de coșmar: prima, de stat degeaba, de gândit, de zbătut cu gândul că m-am băgat singură acolo… Mi se spune că nu voi avea timp de nimic oricum, în prima zi, fiind zile de analize, de discutat cu anestezistul asupra tipului de anestezie (totală, bineînțeles!), că orele vor trece mai repede decât îmi imaginez. A doua zi, ziua Z, ziua cumplită în care, preț de câteva ore, îmi voi lua rămas bun de la tot ce știu, de la viață. Ziua în care voi dormi nu se știe cât timp… Trezirea, cu greu, care nu știu exact ce presupune – oare voi fi tot eu, sau vor fi ore de delir în care cine știe ce fac, ce spun? Dacă aflu apoi că cine știe ce drăcie am făcut?! Și nu vreau să dorm! Nu vreau să întrerup legătura cu viața, nici pentru cinci minute, chiar o iubesc! Așa cum e ea, e a mea și n-am niciun chef să o părăsesc! A treia zi, în care, încet-încet, se pare că îmi voi reveni… Voi fi repede eu? Cât de repede mă voi putea ridica din pat?! Măcar să fie cât mai repede! Of! O să înnebunesc! Și alte două – trei zile, în care sigur mă voi plictisi cumplit… Ce fac eu atâta timp pe acolo?!

Mai bine nu mă mai gândesc!!!

Nu-mi iese. Sunt tristă. O tristețe… Tristă și ea. N-am de unde să apuc nimic, totul e scris deja, iar eu n-am decât să aștept…

11 martie 2020… Mai sunt doar câteva zile și… Totul o ia razna… Brusc. COVID 19 preia controlul… Se închid școlile… Sunt perplexă. Hei, era vorba doar de un biet concediu medical! Lung, dar… Atât!

Spitalele se izolează. Ei poftim, după ce mă închid acolo, nici vizitatori nu voi avea! Dacă nu mă mai primesc?! Mi se spune că nu e posibil. Nu mă liniștesc deloc. Să merg mai repede?! Sincer, aș face-o, dar… Nici în ziua programată nu voi fi mai curajoasă, cum aș putea să mă grăbesc și mai mult?! Nu pot…

Ezit.

Tot nu pot…

Se declară situație de urgență, iar în prima zi… Mă înființez la internări. Intru într-un carusel pe care îl credeam eu nebun, dar pe care îl găsesc și mai turbat decât îmi îmaginam.

Mi se ia temperatura: sub 36… Normal, după ce totul e razna, s-a mai anunțat și iarnă, afară! În loc de martie, e lună de frig! Iar la ce friguroasă sunt…

Nimic nu e cum ar fi trebuit… Nici aici, dar nici afară, cred că nici nu mai contează dacă o iau razna, la cât de razna a luat-o totul în doar câteva ore… Voi rezista? Cum voi ieși de aici?!

Nu mai există opțiuni… Afară e necunoscutul. Înăuntru, totul îmi e necunoscut.

Parcurg etapele în vis. Nu e coșmar. Nu e nici frumos. Dar nici nu se compară cu nimic din ce am mai experimentat. În anormalul care a închis școlile și lumea, care a ridicat un cort în curtea spitalului, probabil… Aici poate găsesc de fapt o urmă de normalitate necunoscută mie…

Procedurile mă amețesc. Sunt și ele schimbate, în funcție de realitatea de la exterior. Din fericire, aici găsesc Oameni. Oameni mulți! Medici, asistente, infirmiere… Toată lumea mă preia, mă predă, mă trimite, ori mă cheamă. Ei știu bine ce fac și de ce. Eu, cum nu pricep mare lucru, n-am decât să încerc să nu amețesc de tot. Tensiunea e razna. Sare coarda amețitor. Sunt întrebată dacă am tratament – nu! Am niște pastile, nu am luat niciodată, sunt doar pentru a fi acolo în caz de nevoie. Jur că tensiunea mea trebuia să fie undeva pe la 12, nu sărită de pe fix! Culmea, pulsul era mai cuminte ca oricând! Dar ăsta deja știu că e nebun, în situații de criză doarme, iar în repaus e complet sărit… Reușesc să înțeleg că a doua zi voi intra în sală și că anestezia va fi totală. Reușesc să mă liniștesc – aparent – și chiar să mănânc. Bună mâncare! Fasolea de la masa de seară rămâne neterminată și chiar regret, dar trebuia să nu mă îndop, după cât am înțeles…

Străbat patru niveluri ale spitalului, în doar câteva ore. Văd multe, aud multe, învăț multe și simt și mai multe. Mă rătăcesc, mă regăsesc și mă pierd din nou. Printre drumuri sus-jos-sus și iar jos, tratamente, control sistematic al temperaturii și tensiunii, am amețit de tot…

Din fericire nu sunt singură în salon, iar la un sfert de oră de la „cazare” (atât a durat pănâ am reușit să mă adun suficient pentru a saluta și a mă prezenta, în sfârșit), deja eram o „gașcă” închegată. Atmosfera era destinsă – încurajator. În alt salon, evacuat acum pentru a putea primi eventuale cazuri de infestări, cunoscusem (dimineață fusesem ceva mai vorbăreață) alte două paciente, ce tocmai se externau. Operate, arătau și se mișcau foarte bine – la numai o săptămână. Deci aveam să stau șapte zile, nu cinci?! Deprimant…

Seară. Ultima… Și nu puteam fugi pe geam… Mi se aduce un calmant. CE?!

– Adică nu pot să fac noapte albă, cum aveam de gând?!

– De ce să faceți noapte albă?

– Păi de ce să dorm, n-o să dorm destul mâine? O să îmi fie și așa prea mult, la ce am nevoie să mai dorm și înainte?!

Mi se explică… Ar fi cazul ca organismul să fie odihnit… Amărât de organism…

Înghit cu tristețe pastila și spun noapte bună… Nu am, oricum, alte opțiuni… Și… Adorm… Dar nu vreau să doooorm!

Da, ador să dorm! În mod obișnuit, printre alte multe slăbiciuni, o mai am și pe asta. Ador somnul! Pentru că ador să visez… Dar este propria mea alegere!

Dimineața mi se scurg ochii la ceai și la felia de pâine cu unt, dar nu am voie. Nici nu îmi e foame, dar…

Clipa fatidică: REANIMAREA…

Îmi place acolo! Multe butoane, ecrane, prize, tehnologie, geamuri, monitorizare, siguranță, culori… Chiar e frumos. Dar nu vreau…

Și iată-mă în pat, așteptând. Așteptarea…

Când va fi?

Nu pot ști exact, lumea e ea însăși în urgență, totul se modifică de la o zi la alta, ședințe, decizii de ultimă oră, dar sigur VA FI.

Mă ghemuiesc, tristă, și… Aștept.
Clachez. Grav. Rău de tot. Nu mai pot. >>mai departe >>

2 răspunsuri la „Când lumea ta devine alta, dintr-o dată…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s